Libertatea de duminică, 7 iulie 2002
Gabriel Peneş
BUCUREŞTI. Preşedintele Iliescu a salvat, acum 30 de ani, podoaba capilară a lui Nicu Covaci, liderul legendarei trupe Phoenix. În 1971, Covaci nu a fost primit sa-şi dea licenţa la Arte Plastice pentru că avea plete. Intervenţia actualului preşedinte, atunci mare ştab la Timişoara, a fost salvatoare. Azi, Nicu Covaci se luptă pentru a sărbători împlinirea, în acest an, a 40 de ani de la înfiinţarea formaţiei.
Nicu Covaci, timişorean, 55 de ani. Unul din puţinii români caruia i se poate spune “vedetă”. Un bărbat înalt, solid, cu părul albit, prins “în coadă” şi braţe puternice, de luptător. Chitarist, compozitor, pictor, sculptor, adică artist. Şi un spirit liber. Creatorul, liderul şi sufletul unei formaţii de legendă în rockul românesc, Phoenix, care, în aceste luni, ar fi trebuit să sărbătorească fastuos 40 de ani de la înfiinţare. Doar ei şi Rolling Stones se pot mândri cu o aşa longevitate, dintre trupele “încă în viaţă”. Dar parcă nimeni dintre cei ce i-ar putea ajuta nu-i mai vrea, aici, în propria ţară. “Doar” sutele de mii de fani români, fară bani, care i-ar lua acasă şi i-ar turna în statui. Viaţa lui Covaci e povestea unei rebeliuni pe care el a trait-o în numele unei întregi generaţii. (Gabriel Peneş)
Să dai mâna cu Nicu Covaci este ca şi cum ai atinge o legendă. Părul de pe mână începe să sfideze gravitaţia, iar ochiul ţi se umple de imaginea unui “leu în iarnă” de o copleşitoare personalitate. Un bărbat puternic, zămislit parcă din sămânţa Titanilor doborâtori de zei. S-a născut în Timişoara, la 19 aprilie 1947. “Când m-am născut, tata era la Canal. Nouă ani a stat acolo. S-a întors depăşit de realitate.” Părinţii au încercat sa-şi reia viaţa împreună dar nu s-a mai putut. Grigore, tatăl, s-a recăsătorit mai târziu, murind cu doi ani în urmă. “Mama a vrut să-mi dea o educaţie bună. Profesoară de germană, franceză, lecţii de pian. Eu, cu băieţii prin parcuri. Veneam noaptea flămând, jigărit şi ce bătăi luam de la ea!...”
Săptămânal, mama Tamara, o basarabeancă aprigă, cumpăra o gramadă de linguri de lemn. În câteva zile se rupeau toate pe fundul băiatului. A iubit-o enorm şi spune ca ea i-a marcat existenţa. Abia apoi, muzica anilor ’60.
<<Mă, ce-i aia? am întrebat. Balalaică. Glonţ acasă. Mamă, vreau balalaică. Apoi am aflat că-i zice chitară>>
Se întunecă dacă insist asupra subiectului. “A murit în ’95. De fapt, a fost omorâtă, dar nici acum nu ştiu adevărul. O tragedie.” Face privirea roată, căutând un ospătar. “Parcă aş bea şi eu o bere. De obicei prefer whisky-ul. Ăla fin, de calitate. O mâncare bună, o băutură bună, asta-i viaţă, ce crezi? Şi să-ţi zic: într-o zi văd în parc un tip zăngănind la ceva, cu multe gagici lângă el. Mă, ce-i aia? am întrebat. Balalaică. Glonţ acasă. Mamă, vreau balalaică. Apoi am aflat ca-i zice chitară, că eu nu mai văzusem aşa ceva. Vrei să cânţi, m-a întrebat mama. Apoi, s-o faci serios. Şi aşa am învăţat muzică, note, nu doar chitară”.
<<La 16 ani aveam deja banii mei şi mi-am cumpărat o bere întreagă. Am băut-o şi m-am îmbătat de nu ştiu cum am ajuns acasă>>
Dar sângele de rebel nu-i ostoia în vene. “Eram prieteni cu toţi borfaşii, cu toţi puşcăriaşii. <<Ai să ajungi un vagabond>>, ţipa maică-mea. Eu, la ştrand unde eram cel mai tare la <<prinsa-n apă>>, un joc la care mi-am cunoscut prietenii cei mai buni.” Îşi scutură din când în când coama ninsă, trecându-şi câte o mână prin păr. Soarbe rar din bere. “La noi în casă nu s-a băut. Doar rar, de vreun 1 Mai, mama scotea câte o bere şi-mi dădea voie să gust spuma. Pe la 16 ani aveam deja banii mei şi mi-am cumpărat o bere întreagă. Am băut-o şi m-am îmbătat de nu ştiu cum am ajuns acasă. Eu sunt foarte rezistent. Cred că m-am îmbătat serios doar de
<<Acum nu mai sunt sigur, dar parcă taică-miu a zis “renaşteţi ca un Phoenix”>>
vreo 4 ori în viaţă. Atunci a fost prima oară.” Sună telefonul. E Baniciu. Râd, vorbesc, glumesc. “Unde să scap mă, de tine, pe planeta asta?”. Ionuţ, muntele care-l însoţeşte pe Nicu, îmi şopteşte: “Uită-te cum vorbesc. Se iubesc de nu mai pot, dar lumea crede altceva. Da’ ei nu pot trăi unul fară altul.” În ’62 se naşte Phoenix. Adică Sfinţii, primul nume al trupei. “Eu, Miti Câmpan – clape, Pilu Ştefanovici – tobe, Bela “Kamo” Kamocsa – bass. Asta a fost prima formulă. Şi mai era un chitarist, Doru Crâşneac, dar n-a apărut niciodată cu noi, însă repetam în pivniţa casei lui”. Au cântat aşa până când “un deştept” s-a gândit că numele e subversiv, mistic şi au fost nevoiţi să şi-l schimbe. “Acum nu mai sunt sigur, dar parcă taică-miu a zis <<renaşteţi ca un Phoenix>>. Mie nu-mi spunea nimic chestia asta, dar suna bine. Dar nu mai sunt sigur dacă tata sau altul a venit primul cu idee numelui”.
E dominator, are prestanţă de şef... “Băieţii m-au pus şef. Eram mai diplomat, îmi plăcea să organizez. Să ştii că artiştii sunt foarte puturoşi. Cea mai mare fericire e sa facă altul toată <<bucătaria>> pentru ei. Din lenea lor...”
<<Striga lumea după noi: “Bă, pletoşilor, bă, haimanalelor, la muncă”. Da’ nu ne păsa. Ne uneau prea multe>>
Deveneau celebri. Erau singurii cinci pletoşi din ţară, iar Covaci făcuse rost la Buftea de nişte legitimaţii de figuranţi în filme istorice, care le permiteau să nu se mai tundă. “Striga lumea la noi: <<Bă, pletoşilor, ba, haimanalelor, la muncă>>. Se-apleca tramvaiu-n Timişoara de toţi care ne-njurau când treceau pe lângă noi. Da’ nu ne păsa. Ne uneau prea multe. Ştii că toţi cei din trupa iniţială am crescut fără tată?”. Într-o zi a venit la ei şeful unui club muncitoresc care căuta “o orchestră”. “Veniţi la mine, să-l văd io pe-ăla care se leagă de voi în clubul meu”, le-a zis. “Cântam de 3 ori pe săptămână la câte 4-5 sute de oameni. Toate încasările ne rămâneau. Erau tramvaiele pline ochi, abia ajungeam noi la sală. <<Lola>>, aşa botezaseră clubul, nu mai ştiu de ce.”
Faţa poartă urmele prea-plinului trăit. Şi ochii. Puternici, obosiţi şi sinceri.
<<După ‘90 i-am găsit în faţă pe aceiaşi securişti. Au ajuns mari capitalişti, mă iau în braţe şi mă pupă zicând: “Vai, Nicu, ce mai faci?”>>
“Prima oară am iubit o colegă de la Şcoala Germană. Zi-i “P.C.”, ca să fim domni. Apoi, după ’62, a urmat “C.B.”, cu care am avut primele experienţe în materie de sex”. Sare la altceva. “Băi, şi comuniştii aia, cum ne prindeau, ne-o trăgeau. Ne hăituiau din toate părţile. Şi după Revoluţie i-am regăsit, pe ei sau fii lor, tot în faţă. Au devenit mari capitalişti, mă iau în braţe şi mă pupă dulce zicând: <<Vai, Nicu, ce mai faci?>> Dacă aş avea o mitralieră n-ar trbui să fiu lăsat pe stradă.” “Poate un tanc”, incerc să plusez. “Nu, n-ar mai fi aceeaşi plăcere.” “Atunci un cuţit.” Zâmbeşte. “ia uită-te aici” şi scoate un cuţit de vânătoare de la brâu. “Am şi alte minuni din astea, dar n-are sens să ţi le arăt acum.”
Despre femei: <<Trei pe zi schimbam. Dar îl băgam în faţă pe Baniciu, că era mai drăguţel>>
Viaţa de vedetă, de rocker, a trăit-o din plin. Chefuri, orgii, băutură – vin negru amestecat cu şampanie, specialitatea turneelor – şi fete. Multe fete. “Trei pe zi schimbam. Dar îl băgam în faţă pe Baniciu, că era mai drăguţel. Ţăndărică rădea însă tot. E un monstru sexual, are un organ de calcă pe el.”
Banii câştigaţi îi schimba în valută şi cumpăra instrumente din Vest. Avea 3 conturi în străinătate pe atunci: în Elveţia, Anglia şi Olanda. “Îmi veneau sculele direct de la Londra, cu avionul. Ce taxe îmi băgau aştia, mamă! Dar le plăteam, c-aveam cu ce. Spărgeam zeci de mii de lei pe seară, când cu 200 mâncai şi beai pe săturate. Mi-a plăcut să trăiesc pentru prieteni. Fără ei, fără trupă, n-aş fi putut. Am făcut Arte Plastice. Puteam să rămân pictor sau sculptor, dar ăştia creează în singurătate. Eu nu pot fără oameni în jur.”
În ’71 n-a fost primit în examen să-şi dea licenţa. Îl obligau să-şi tundă părul ce-i ajungea până la brâu şi să se radă. “Aşa, de-ai dracu’, că mă prinseseră la-nghesuială. Credeau ei.” A ajuns la Iliescu, şef mare şi pe-atunci, dar în Timişoara. “M-a recunoscut, că mai vorbisem. <<Ce-i, domnu’ Covaci?>>. I-am zis ce se întâmplă. A zis: <<Cum e posibil? Pentru Phoenix ar trebui construit un Palat al Culturii în oraşul ăsta.>> Şi m-a ajutat.”
<<Când s-a întors Ceauşescu din Coreea, a zis că trebuie valorificat folclorul. Şi mi-am zis: “Vreţi folclor, păi să vă dăm noi”>>
Culmea e că adoptarea stilului muzical etno-rock, care i-a făcut unici, a venit în urma vizitei celebre a lui Ceauşescu în Coreea, din ’71. “Când s-a întors, a zis că trebuie valorificat folclorul. Şi mi-am zis: “Vreţi folclor, păi să vă dăm noi”. Am luat discuri rare, făcute doar pentru <<afară>>, manuale, cărţi de etnologie şi-am studiat. Apoi, nouă luni, am lucrat la <<Cei ce ne-au dat nume>>.
Baniciu, cum a auzit, a început să facă fiţe, cum mai face şi-n ziua de azi: <<Vai, or să râdă colegii mei de mine c-am ajuns să cânt muzică populară>>. Şi dă-i şi trânteşte uşi. El era, nu-i aşa, un fin cântăreţ de folk englezesc. L-am convins cu greu să cânte, dar după primul concert radia de fericire: “Vai Nicule, ce mişto!”. De fapt, mereu trebuia împins de la spate. Aveam o sabie cu care îl băteam la fund ca să-l scot la un film”. E tare haios când imită gesturile şi intonaţiile de domnişoară fandosită ale celui pomenit.
În ’74 apare Ovidiu Lipan – Ţăndărică în trupă. “Ne suisem pe munte, pe Semenic, stătusem 3 luni, aveam materialul pentru “Cantafabule”, dar nu găseam tobarul care să-mi convină. Aşa am ajuns la el. Da’ ăsta era o pasăre liberă, îi plăceau şuşele, fetele şi trăia mai mult la Bucureşti”.
Despre concertul de la Sarmizegetusa din 1976: <<La primele note, copacii au început să înflorească, pădurea a albit brusc şi ne-a învăluit un miros de-am crezut că am ajuns în Ceruri>>
După doi ani, în ’76, susţin un memorabil concert la Sarmizegetusa, acompaniaţi de “Dubaşii din Brăneşti”. “Era o pajişte înconjurată de salcâmi. La primele note, copacii au început să înflorească, pădurea a albit brusc şi ne-a învăluit un miros de-am crezut că am ajuns în Ceruri”. Brusc, la masă apare chiar Lipan. Îl privesc cu enorm respect, că ştiu ce “dotare” posedă. Albit, şarmant, cu burtică şi are de lup bătrân prins cu un ied fraged în colţi. Tot în ’76, Covaci e anchetat 2 săptămâni la miliţie pentru posesie şi schimb de “devize”. Valută, în limbajul de azi. “Puteai să faci 7 ani pentru ca aveai o marcă. <<Ai schimbat o mie de dolari>>, îmi urlau. Atunci m-am prins că-s proşti şi nu ştiu nimic. Eu schimbam zeci de mii de dolari.”
Renunţă la cetăţenia română şi se însoară de formă cu Marion, o olandeză, una din “fetele vesele” din preajma grupului. Primeşte paşaport şi ajunge la Amsterdam. Grangurii din ţară preferau să-l ştie plecat, că “intoxica” tineretul. Caută să încheie contracte cu case de producţie, dar toţi întrebau şi de restul trupei.
Atunci plănuieşte nebunia vieţii sale. După cutremurul din 1977 se reîntoarce în ţară cu un camion plin cu ajutoare. “Cand m-a văzut Baniciu, căruia îi băgaseră alţii în cap că a rămas şeful trupei, a ţipat că i-am părăsit şi-acum vreau să cânt iar cu ei? Mă rog, de-ale lui.
Despre fuga din ţară: <<Le-am dat pastile de valium să-i liniştesc şi i-am băgat în boxele Marshall în poziţie de yoga!>>
Am mai dat câteva concerte. După cel de la Tulcea, trecând prin Timişoara, le-am spus “gata, ieşim din ţară”. Au încremenit. Krauser a început să strige că vrea s-o sune pe mă-sa. Mă, eşti nebun, de-asta îţi arde ţie!? Le-am dat pastile de valium să-i liniştesc, i-am băgat în boxele Marshall în poziţie de yoga, un băiat pe care-l tocmisem, la volan, eu în dreapta lui şi valea! Doar Baniciu n-a venit cu noi. Am trecut pe la Turnul Severin, cel mai păzit post de graniţă. Am jucat atunci cea mai mare piesă de teatru din viaţa mea. După vreo patru ore mi-au zis să plec dracului şi să nu ma mai întorc. La graniţa sârbilor cu austriecii am stat 30 de ore. Dacă prindeau fugari români, sârbii îi trimiteau înapoi pentru un vagon de sare. Până la urmă după cinci zile, am reuşit”.
<<Am fost un prost. Ei îmi spuneau că trebuie să cântăm altceva şi în engleză. Eu ţineam morţiş s-o facem în româneşte>>
În Germania legăturile s-au fisurat. După 6 luni, Covaci e părăsit de ceilalţi, care-şi fac o trupă proprie, “Madhouse”. “Recunosc că am fost un prost. Ei îmi spuneau că trebuie să cântăm altceva şi în engleză. Eu, în patriotismul meu nătâng, ţineam morţiş s-o facem în româneşte, fara a schimba stilul. Azi, le dau dreptate.”
Se recăsătoreşte cu Anne Haase, prin ’79. O căsnicie de-o noapte, pentru că a doua zi după nuntă, ea dispare fără urmă. “Am reîntâşnit-o mai tărziu, dar n-a putut să-mi dea o explicaţie convingătoare”. Strânge între degetele puternice paharul de bere, ca pe ghidonul motocicletei favorite, o Honda cu 6 cilindri, 6 carburatoare şi 6 ţevi de eşapa-
<<Omul e doar ceea ce face. Or fi nişte energii, asta da, dar să nu mă iei cu divinitatea şi mersul pe apă, că nu ţine>>
ment. Urmeaza, fară a-i fi soţie, Violeta, o rusoaică din Caucaz, “care a făcut medicina în Bucureşti şi vroia neapărat un copil. Cred ca a şi fost gravidă la un moment dat, dar eu n-am acceptat ideea”. O singură dată s-a gândit la a fi tată. “Era o răspundere prea mare pentru cineva ca mine. Le-am spus şi tuturor prietenelor: <<Aveţi grijă, că nu vreau surprize!>>.
Vreo 3 ani e angajat la Comitetul de Cultură din Osnabruck, orăşelul german ce i-a devenit casă. Compune, orchestrează, pictează. Trăieşte. “La o petrecere gazda pregătise un fel de prăjituri din biscuiţi umplute cu haşiş. Pe la 4 dimineaţa m-am pomenit cântând de unu’ singur. Eu şi sticla de whisky. Ăilalţi, grămadă pe jos. De foame am <<gustat>> toate prăjiturile. Habar n-aveam ce-i în ele. La un moment dat văd mâna gazdei, care agoniza pe sub masă, cum căuta ceva pe tavă. Negăsind nimic a sărit în picioare: <<Unde-s biscuiţii?>> <<I-am mâncat!>>. I-a trezit şi pe ceilalţi urlând c-am mâncat prăjiturile. S-au uitat la mine ca bezmeticii, întrebându-mă în cor: <<Şi cum te simţi?>>. <<Mă, văd o foame!>>. N-aveam nici pe dracu’, spre uimirea lor”.
Face o vreme parte dintr-o gaşcă de “bikeri”, gen “Hell’s Angels”. “Asgard se numea. 20 erau afară, 20 în puşcărie. Când ieşeau unii, intrau ceilalţi. Dar nu erau violenţi. Cu o singură excepţie. Să nu te iei de vreunul din ei, că venea prăpădul”. De fapt, aşa e şi el. Acceptă multe dar ferească Dumnezeu de mânia lui când explodează. Nu întoarce şi obrazul celălalt. Ripostează. Cu forţa unuia care s-a bătut de mic, a făcut karate şi a practicat boxul, în Germania, dar fară a juca în meciuri oficiale, “pentru că nu îmi place ideea de întrecere, de competiţie. Iubesc lucrurile în sine, nu pentru a face ierarhii.” Şi e ateu, pentru că “omul e doar ceea ce face. Or fi nişte energii acolo, asta da, că am astudiat esoterismul şi zoga, dar să nu mă iei pe mine cu divinitatea şi mersul pe apă, că nu ţine.”
De aceea ar vrea, la final, să fie icinerat, iar cenuşa aruncată în apele Mediteranei. Ne-am întristat şi mai comandăm o bere. Prin ’85 o cunoaşte pe Yvonne, femeia care I-a fost alături până de curând. “Teoretic, suntem încă împreună, dar practic trăim separat, fiecare la casa lui”. Casă ce înseamnă astăzi Spania, mai precis Moraira, la 80 km de Alicante, pe malul Mediteranei. După Revoluţie a crezut că românii l-au uitat. Sălile şi stadioanele pline de tineret ce îi ştiau melodiile pe de rost l-au uluit şi i-au dat speranţe. Dar au venit şi “şuturile”.
<<Ultimul album apare peste tot “În umbra marelui urs”, deşi el se numeşte toată ziua “În umbra marelui URSS”, cu punctele de rigoare>>
“Cartea mea, din ’92, de exemplu, care a apărut sub titlul pompos şi grandoman de <<Phoenix, însă eu…>>, când eu îi spusesem simplu, <<Phoenix>>. Apoi, faza cu casa de discuri la care am scos ultimul album, botezat de ei <<În umbra marelui urs>>, deşi el se numeşte toată ziua <<În umbra marelui URSS>>, cu punctele de rigoare. Mizeria cu scenariul meu, <<Imperiul Vampirilor>>. După ce am refuzat ca tâmpitu’ o ofertă de la Hollywood pentru un film cu buget de 20 milioane $ contra unor schimbări în scenariu, m-am lăsat ameţit de un individ, Adi Popovici, care arealizat o chestie, o oribilitate, în care nici nu-mi mai recunosc nici scenariul, nici muzica.”
<<Tot timpul am suferit că nu pot fi mândru că sunt român, deşi iubesc România din tot sufletul>>
Supărarea e mai mare mai ales acum, când, în anul aniversării a 40 de ani de existenţă a trupei Phoenix, nimeni nu pare dispus la organizarea spectacolelor gândite pentru acest moment unic. “La începutul lui iunie trebuiau să fie două concerte în Bucureşti, din care unul gigant. Aşa ceva costă imens. Eu de 12 ani, după fiecare turneu în ţară, am fost în pierdere. Poate că ţara nu mai are nevoie de Phoenix şi asta e. Tot timpul am suferit că nu pot să fiu mândru că sunt român, deşi iubesc România din tot sufletu. Dar ăştia sunt oamenii. Sper ca măcar pe 3 august, de Zilele Timişoarei, să concertăm acolo”.
Baniciu sună din nou. E nerăbdător. Şi-a invitat prietenii la o palincă şi-o zacuscă de vinete. “Hai că vin şi eu cu ceva”, zice şeful clanului Phoenix. Trupul de sportiv, care alerga suta în 12 secunde chiar şi după chefurile cele mai cumplite, se desprinde de masă, urmând calea prietenilor ce-l cheamă.
Rămân să termin berea. Ospătarul se apropie. Vorbesc înţelept, ca să mă bag în seamă: “Nişte legende în viaţă”. Băiatul e mai calm, că el nu prea-i ştie. “Da’ mai cântă?”. “Uneori, dar mai rar”. “Da’ sunt cunoscuţi prin străinătate?”. La faza asta încerc să-i văd ochii şi faţa. Finuţ, nevinovat. “Nu cât ar trebui”, răspund cu privirea încă rătăcind pe urmele lui Covaci. “Da’ bani au?”. E, aici m-am blocat, pentru că mi-am dat seama de adevăr şi de “b”-ul accentuat. Sunt “doar” legende. Nişte eroi de basm care par a fi condamnaţi să rămână singuri cu povestea lor de 40 de ani.